Ford Fiesta

20 noiembrie 2009 de Bogdan Grigorescu

Nu credeam că o maşină din segmentul B mă poate impresiona atât de mult. Mai mult, nu credeam că o maşină nemţească poate avea “coarne”. Dar a reuşit. Se numeşte Fiesta. Ford Fiesta. Am luat contact cu ea la Cheia, cu ocazia concursului “Maşina Anului”. Atunci nu-i găsisem cusur. De aceea, am cerut-o la test. Încă n-am descoperit o maşină perfectă. În mod clar, Fiesta nu putea fi prima. Aflând că exemplarul de test va fi animat de propulsorul de 1.4l turbo-diesel cuplat la o cutie cu 5 trepte, exultam: “mda, primul pas către un articol plin de minusuri”. Ajung la reprezentanţă şi o văd. Indiferent de motorizare, maşina arată într-un fel pe care nu-l pot descrie într-un singur cuvânt. Ford, în schimb, a reuşit: “kinetic”.

Sub mantia acestui termen, se ascunde un ansamblu de forme, volume şi linii care fac din noua generaţie de Fiesta o maşină matură şi totuşi extrem de tinerească. Arată ca un mic Mondeo. Arată precum un OZN poposit printre pământenele maşini de clasă mică. Ceea ce zgândăre este combinaţia ideală dintre curbe şi unghiuri ascuţite. Dintre muşchi şi nuri. Dintre robusteţe şi fineţe. Indiferent cum percepi noua Fiesta, nu poţi fi indiferent privind-o. M-am surprins afişând o grimasă de proprietar încântat. M-am corectat urgent: nu-s nici proprietar, nici încântat. Am urcat şi-am învârtit cheia în contact. Se poate apăsa şi butonul, dar într-o altă echipare. Nu asta-i important. Altceva contează. Deşi este evident că un agregat comprimă motorina sub capotă, comportamentul este civilizat la ralanti. Chiar şi la rece, vociferează, dar nu trepidează. Surprinzător pentru un mini.

Ies din curte, iar până să ies din oraş remarc un fapt ieşit din comun: propulsorul se mulţumeşte cu doar 5.2l/100km! Îmi replic imediat că, ora 12 fiind, traficul nu i-a pus probleme şi trec rapid peste victoria de moment a Fiestei. Nu pot să nu apreciez însă direcţia care sub mânuţele-mi delicate pare uşoară precum un fulg. Îmi sun soţia, explicându-i că, spre deosebire de nebunatica noastră de italiancă de 2 tone, asta nemţească chiar ia curbele cu un deget. “Aham! Dar la viteză mare cum se simte?”. “Bună întrebare”, îmi zic. Şi o scot din oraş pentru o gâdilare amănunţită. Sigur trebuie să clacheze într-un fel. Până spre Ploieşti, s-a comportat admirabil. Am reuşit un 4l/100km mergând “în litera legii”. Şi da, direcţia asistată electric îşi reduce asistarea aproape total la viteze mari, făcând din menţinerea direcţiei şi schimbarea benzilor o operă de chirurg. N-am înţeles totuşi de ce oglinda de pe dreapta nu are unghi mort, în timp ce retrovizoarea de pe stânga…are. Să fie englezeşti? Nu-mi bat prea mult capul. Poate că aşa au considerat ei că se cade. Poate că e mai mult saxonă decât teutonă.

Iau apoi drumul Predealului. Până la Posada – o linie dreaptă numai bună de testare a calităţilor motorului. Perfect etajată, cutia de viteze speculează corect cuplul de 160Nm. La 2500rot/min, în ultima treaptă, ne deplasăm cu 105 km/h. După 120km/h însă, maşina acclerează lent. Nici nu a fost gândit motorul pentru astfel de tratamente. Pentru cei doritori de nebunii, Ford propune diesel-ul de 1.6l sau benzinarul cu aceeaşi capacitate şi 120cp. Le-aş fi dorit şi eu pe serpentinele de la Posada, unde micuţul MAC părea mai degrabă atent la consum decât la nevoia mea spontană de viteză. În dreapta, al meu coleg se prinsese de mânerul uşii. Până să-l întreb de ce nu foloseşte mânerele din plafon, am remarcat că în echiparea de bază nu există. Există în schimb o ergonomie deosebită a feţei de uşă, în care antebraţul îşi găseşte loc “ca la carte”. Cel mai important ajutor i l-a dat însă scaunul perfect profilat. Am căzut de acord amândoi că ergonomia scaunelor e o mică operă de artă. După proba de foc, îmi trag sufletul în Sinaia, remarcând o creştere cu doar 0.3l/100km a consumului mediu. Clar, un motor foarte educat. Până la Cota 1400 descopăr un şasiu reglat să facă faţă propulsoarelor mult mai puternice. Pare că nici nu simte cei 64cp care luptă din greu să rupă aderenţa. Ford a reuşit să aplice reţeta magică folosită la Focus şi asupra Fiestei, care se-aruncă în viraje cu o dezinvoltură demnă de clasele superioare. Mai mult, trecerea peste denivelări nu produce probleme suspensiei suple, de aceea îi consider setarea ca fiind foarte echilibrată. Ajunşi la Cotă, începem o scurtă şedinţă foto.

Remarc un interior desprins din filmele SF: consola centrală este foarte înclinată şi, deşi populată cu butoane mari, grupate intuitiv, nu renunţă la stilul de alien. Contrastând cu formele migdalate ale interfeţei instalaţiei de sunet, mai jos găsim comenzile climatizării, grupate în 3 cercuri. Nu-s deloc greu de folosit. Mai mult, debitul şi temperatura pot fi reglate cu ochii la şosea, chiar dacă sunt dispuse atât de jos. Gata! Începem descinderea. Pe frână de motor revenim la media de 4.2. Nu mă pot abţine şi testez şi frâna de serviciu. Nu se pierde cu firea. Menţine direcţia fără efort, în pantă, pe viraj sau în oricare alte condiţii. Dinamic, Fiesta străluceşte. Păcat că ceaţa şi-a făcut apariţia, iar lipsa proiectoarelor m-a ponderat. În locul lor au rămas două fante ce par guri de ventilaţie (deşi nu sunt). M-a ajutat în schimb dezaburirea ale cărei difuzoare de aer se află exact în zonele unde sunt necesare. Nu acelaşi lucru pot spune despre difuzoarele instalaţiei de sunet, care se află în echiparea de bază doar în uşile din faţă. Tot în uşile din faţă am descoperit şi două buzunare cuprinzătoare şi, un lucru foarte rar chiar şi în clasele superioare, între scaune există un spaţiu dedicat telefonului mobil! Nu e capitonat, dar e acolo! Torpedo-ul dispune de suport pentru pix, dar nu şi de iluminare pe timp de noapte. Am bâjbâit după nişte acte şi am jurat că, dacă mi-aş lua vreodată Fiesta, n-aş alege varianta de bază.

Nu că mi-aş dori neapărat să beneficiez de toate conectivităţile posibile (de la USB la Bluetooth, incluzând comenzi vocale), de oglinzi pliabile electric, de lumină ambientală în habitaclu, de cruise control, de pornire la buton. Deşi se poate la Fiesta. Mi-aş dori în schimb mânere de susţinere, 4 boxe şi torpedo iluminat, adică ceea ce primeai la Daciile 1300 acum mulţi ani. Ceea ce mă frapează cel mai tare este că Ford a reuşit să creeze un concept perfect de mini: spaţioasă, stabilă, confortabilă, rafinată. Într-un cuvânt: elaborată. În teste, a străbătut de 87 de ori circumferinţa Pământului, trecând de la -40 la 80°C, de aceea este aproape fără cusur. Eu n-am reuşit să-i găsesc puncte slabe, iar faptul că echiparea de bază nu mi-a fost pe plac, a fost cauzat de dorinţa producătorului de a coborî preţul la maximum. Şi i-a ieşit un preţ minim de 11055€ (TVA inclus). Rezonabil, pentru o maşină atât de complexă.

Multumim Romcar pentru amabilitatea de a ne pune la dispozitie autovehiculul testat.